Aveam 35 de ani, cînd am făcut prima criza lombară. Blocajul acela la coloană, cind nu te mai poți mișca, de durere. Fizioterpie, exerciții, injecții. Pe la 42-43 de ani durerile au început să reapară, din ce in ce mai frecvente si mai violente. În zona lombara erau tot mai acute. După mai multi ani, mă durea toata coloana. Era limpede, confirmata medical. Herinie de disc. Durerea o simteam mai inti pe piciorul sting, mai apoi pe amindoua. Nu mai puteam sta in nici o pozitie.. Ma durea si in mers (nu mai puteam sa merg 2-300 de m) si stind, si noaptea în somn. Ma trezeau durerile violente. Tot mai violente si durerile cervicale, de cap. Vreo opt ani. Ma durea foarte puternic umarul sting. Hai la Urgente.. nu aveau desigur ce sa-mi faca, decit, stim.. o injectie. Ma trezeam dimineata cu degetul mic amortit si cel de linga aproape ca nu le mai simteam. Era clar, confirmata medical. Spodiloza cervicala. Ameteam in mai toate pozitiile, si stind, si in mers si in pat.. Vîrtejuri din acelea groaznice. Nu ma puteam odihni de durerei. Teama de operatie, este prezenta la toti dintre noi. Nu ma mai ajuta nici un medicament obisnuit, pentru dureri. Starea generala foarte rea. Au aparut insomniile, ani multi. Mai apoi depresiile, atacurile de panică. Devenisem cunoscut la Spitalul de Neurologie, la urgențe. Cîrcee dese, cam în acelasi loc.
Ma balonam tot timpul. Aveam o zonă între omblic și stern, tare, mă durea în permanență. Am facut intr-un an, trei investigatii endoscopice. Ma suspectam de tumoră.. Nu mai puteam mînca.. Slăbisem mult. Un medic de exceptie, Raduta (D-zeu sa-L odihneasca) mi-a explicat ca aerul din tubul digestiv, nu-i doar de la digestie, e si pe sistem nervos neurovegetativ. Vreo 12-14 ani. Imi pierdusem aproape orce speranta, desi, de felul meu sint un optimist, luptator. Randament tot mai slab la serviciu. La multi medici, de diferite specialitati. (am fost trims pina si la chirurgie si hematologie). Investigatii, analize. Mai multe internări in spital. Acupuctura, homeopatie, produse Aloe-vera, Favisan, Ganoderma…etc. Nici un rezultat notabil. Aflasem de la cîteva cunostințe, că undeva se face terapie cu „niște pietre”?!. Nu stiam nimic despre „pietrele astea”. Mă întrebam. Cum să mă ajuteniște pietre, dacă după mulți ani, mulți medici, multe medicamente, nu m-au putut ajuta?.
Pe 7 aprile 2010 am mers si eu „acolo la pietre”. Sint sincer cu mine. Nu-mi puneam mari sperante. Nu cunoștem nimic despre.. Merg să vad. Ce am de pierdut?. Si cine stie? Poate că.. Acolo.. multa lume. Stateam la rind. Intram cite 25 pe serie. In prezentarile de acolo, si ce spuneau cei care aveau déjà vechime, ma facea sa cred ca, acolo au venit „glumetii”.. Mi-era pur si simplu greu să cred ce aud. Ma incerca un zimbet amar..După chiar citeva ședințe au aparut semnale de mai bine. Mă mișcam mai usor, si durerile erau mai putin violente. Cam dupa 30-40 de ședințe, mi se parea ca nu-i adevărat ce simt. Nu mai amețeam. Nu ma mai durea capul, si nici spatele. Tubul digestiv fuctiona normal. Disparuse „tumora” inchipuita de mine. Nu ma mai balonam. Imi revenise somnul, pofta de mîncare, optimismul, pofta viata, de dragoste. Incepusem sa banuiesc ca-i vorba de efectul Placebo. Am aruncat toate medicamentele. Nu putine, credeti-mă!. Sint 13 ani de cind eu sînt un om sanatos, si nu mai iau medicamente. Sa-mi cumpar patul acasă, sau sa deschid eu un salon?!. Decizie foarte grea. Eram somer si dupa vreo 14 ani de suferinta. Cu eforturi materiale cu totul deosebite, (am imprumutat vreo 8500 de euro la doua CAR-uri si de la cei care au vrut sa ma ajute). Am deschis salonul, in mai 2011. Prin ce trecusem, m-a motivat foarte puternic, si mi-a format convingerea profunda ca, merita sa-i ajut si pe alti suferinzi. Si o fac cu mare bucurie, ca stiu sigur, ca rezultatele sint peste asteptarile lor. Cind sintem bolnavi, am da orce sa nu mai suferim. Este desigur in natura noastra. Si trebuie sa luptam, sa reminem in viata sanatosi. La obtinerea efectelor, de-a dreptul spectaculoase ale terapiei, participa si alte doua elmente naturale. Este foarte important sa in intelegem caracterul stiintific al terapiei in ansamblul ei.
Iata citeva marturisiri de la cele peste 1500 de persoane care au beneficiat de terapie in cei 13 ani de cind o ofer. Am selectat pe cele mai semnificative. Mai intii, un caz cu totul deosebit. Cel mai grav de pina atunci si pina acum. Sintem in aprilie 2015. Avem sediul pe Republicii nr. 39. Se prezinta la mine, Luminita 46 de ani. Adusa de brat de un barbat, prietenul ei. Nu putea sa mearga singura. In urma cu doi ani facuse un AVC (anevrism cerebral, sau accident vascular). A stat internata trei luni, la Sp. Neurologie, dupa care a fost pensionata. Partea drepata, incepind cu mushcii faciali, pe care ii simtea totusi dar se vedea cind vorbea.. . Mina dreapta era sub control cam 50%. Cit de cit, putea sa o miste. Mai grav era ca, piciorul drept nu-l simtea ddcit virful degetului mare. Atingea jos, cam cum o fac copii cind invata sa mearga. Statea rezemata de biroul meu, sprijinta de pretenul ei. Eram in fata unui caz aparte. „Nu stiu ce sa-ti spun Luminta?”. Ezitam, evitam sa-i spun ca…. Ma incerca un sentiment neobisuit pentru mine, „Poate daca aflai de mine mai devreme.. au trecut totusi doi ani”. Ma uitam in ochii ei.. si nu-mi venea sa cred, cita hotarire, incredere si optimism, manifesta. „De unde sti de noi?”. „Mi-a spuns o cunostinta, ca a facut terapia asta undeva.., (nu-mi amintesc unde) si se simte ff bine”. Cum sa-i spun ca nu se poate face nimic? Simtea ca ezit. Dupa citeva minute de discutii imi spune; „d-ul Ioan, eu am venit sa ma faceti bine”! Asta suna pentru mine, ca o „porunca”. Un fel de. „hai lasa, ce esti asa de fricos”. Parca voia sa-mi spuna. „Eu cred ca ma fac bine”. (Cum sa-i promit?.. si daca.. nu?. Cum sa-o mint?) Dar ceva sperante aveam.. Dupa cinci ani de cind ofeream terapia, si vreo patru-cinci sute de pacienti aveam ceva experienta. „Haide sa incercam Luminita”. „Incepem. Uite cum facem. Poti veni zilnic?”. „Da, pot.. ma aduce prietenul meu, ca lucreaza taximetrist”. E bine. „Din doua in doua zile, am sa-ti fac masaj, dupa ce te ridici de pe patul de terapie”. „Începem de azi”. Aveam vreo 8-9 ani de cind faceam masaj. Nu mai vazusem un picior, aproape inert, mai rece decit cel sting, cu muschii tari, aproape ca piatra, care se strinsesera ca niste animalute in hibernare. Ma incurajase enorm, acel „d-ul Ioan, eu am venit sa ma faceti bine”!.. si ma gindeam ca daca reusim este examenul nostru superm. Zilnic ne-am respectat programul. „Luminta draga, cind apar ceva furnicaturi sau intepaturi, mai sus de deget, este semnalul ca va fi bine”. Dupa vreo zece-duoasprezce sedinte, am simtit ca piciorul ei, nu mai este atit de rece ca inainte. Pe la douazeci de sedinte, misca incet, laba piciorului, din glezna. Ne bucuram amindoi. Dupa alte vreo douazeci, putea sa puna piciorul si cu ajutorul meu, si sprijinita de perete, si sa stea pe toata laba piciorului, pe parchet. Cred ca realizati, ce simtem eu.. si desigur, mai ales ea. Dupa alte vreo 15 sedinte, mi-a facut o surpriza plina de ingriorare. Nu a mai asteptat sa vin jos, in capul celor doua scari, sa o ajut sa urce. A intrat singura in salon. „Ce faci Luminita?.. Cazi pe scari si imi faci probleme”. „Nu d-ul Ioan.. ma tin bine de balustrada si pot urca sigura”. Lupta asta a ei, ma convingea zilnic ca va fii bine. Atunci am realizat, ca terapia este mult mai mult decit credeam eu pina atunci, dupa cinci ani de practica. Am facut 78 de sedinte. Sint multe bucurii in viata, dar pentru noi era una de exceptie sa o vezi ca merge aproape normal. Dupa citiva ani, ne-am intilnit întîmplator pe Republicii. Cind am vazut-o, era gata sa nu-mi pot stapîni lacrimile. Cine nu stia cum venise la mine, cu trei ani si ceva in urma, nu putea sa isi dea seama, ca are o mica problema la mers. Mi-a povestit ca medicul neurolog, i-a recomandat sa mai stea trei luni acasa, si pe urma i-a recomndat 6 ore sa lucreze. Si dupa un an, i-a spus fostului patron, care o reangajase, ca ea vrea sa lucreze 8 ore. Si daca vrea, ea da semnatura. Si lucra 8 ore. Cind lucrezi cu oameni, intri in relatii cu o gama divesra de caractare. Ma gindeam ce spunea marele Dostoievski; „Daca sint ceia ce sint, este si pentru ca am cunoscut o gama foarte diversa de caractere”. Fara sa fiu patetic, m-am gindit mai des. Sa te vezi in situatia ei la 46 de ani, si sa ai atita forta, sa crezi ca poti invinge, nu-i o lectie de viata?
